Internetul este plin de articole și de mărturii pe diverse forumuri despre felul cum candidați foarte bine pregătiți au pierdut interviuri pentru joburi la care se calificau perfect din cauza unor detalii stupide. Dacă citești, de asemenea, problemele existențiale ale recrutorilor, te crucești și mai mult. De exemplu, am citit recent pe un grup de HR, dilema unui recrutor care căuta un programator. După ce că pe piața IT situația este dezastruoasă, adică cererea este mult mai mare decât oferta, unii recrutori încă insistă să se uite la detalii stupide. Cum ar fi următorul: Candidatul trecuse toate textele tehnice, ca profil psihologic se potrivea cu compania, însă la final omul a spus un banc cu tentă nazistă. Recrutorul era într-o mare dilemă dacă să-l angajeze sau nu. Unii recrutori spuneau că nu ar trebui să țină cont, în timp ce unii o țineau sus și tare că ar trebui să-l pună pe lista neagră definitiv.
Alte chestii complet inutile (din punctul meu de vedere) de care țin cont recrutorii sunt următoarele:
– Vestimentația.
Mi se pare un lucru important pentru anumite poziții, însă pe alte poziții cum ar fi cea de programator, este inutilă. La ce bun dacă îți vine băiatul îmbrăcat la costum la interviu, dacă după ce îl angajezi, va purta oricum două perechi de blugi și două hanorace? Te ajută cu ceva această minciună?
Nu ar fi mai bine să cunoști omul din prima așa cum este el?
Majoritatea candidaților își iau la interviu hainele de duminică, dar după primele trei zile la job, renunță la ele. Te satisface cu ceva că a venit în costum de ginere la interviu? Bineînțeles, nu discutăm despre greșeli grave de vestimentație, vulgaritate sau neglijență totală, dar hai să nu ne mai bazăm atât de mult pe aparențe.
– Mestecatul gumei.
Sunt perfect de acord că este o regulă de bun simț să nu mesteci glumă în foarte multe situații ale vieții. Dar cum poți să vii să spui ca și recrutor că descalifici o persoană competentă doar pentru că a mestecat gumă? Ca și în cazul de mai sus, dacă omul e dependent de gumă, îți va mesteca două pachete pe zi și după ce îl angajezi.
(nota autor: si daca omul e dependent de nicotina, gen batrana-miu, si mesteca guma ca tic nervos ce te faci?)
– Faptul că s-a așezat pe nu știu care scaun din sală.
Altă idee tâmpită. Am fost și eu la interviu în tinerețea mea, unde am discutat mai mult de jumătate din timpul interviului, de ce m-am așezat pe un scaun din centrul sălii și nu pe altul.
Postul era pentru un call center. Am luat interviul dacă te întrebi, dar nici până acum n-am înțeles relevanța discuției. Însă am înțeles că pentru anumiți recrutori, chestia asta cu așezarea are o importanță maximă.
(nota autor: am trait-o si eu, am fost luat la intrebari gen de ce m-am asezat cu spatele la usa,si nu cu fata, si de ce nu stiu de pozitia „leului”,o crima odioasa, cel care este pregatit fata de oricine ar intra in sala”.
Evident, pe tehnic am luat, dar la final, dupa ce am ramas singurul candidat din 70 -ish, am plecat, cand mi s-a pus un contract in alb in fata si mi s-a impus sa il semnez „ca sa demonstrez loialitate…….mentalitate tipica de sef de sclavi . Am refuzat si am plecat, injurand. )
– Toată lista de gesturi sau ticuri inofensive, cum ar fi: jucatul cu o suviță de par, bătutul din picior, învârtitul unui pix în mână, privitul și în altă direcție în afară de ochii recrutorului. Sunt convinsă că gesturile acestea nu sunt tocmai în regulă și că simbolizează ceva, dar pe de altă parte, nu poți elimina un om care are tot ceea ce îi trebuie pentru postul tău, doar pentru că s-a jucat cu un pix în mână.
Este absolut stupid. (precum este si recrutorul – n.a.)
– Eventualele glume sau comentarii mai personale. Înțeleg faptul că interviul este o discuție profesională și foarte serioasă. Însă, din postura de angajator, pe mine chiar mă bucură atunci când văd un candidat care a reușit până la final să se destindă față de mine.
Chiar apreciez o glumă nevinovată sau un small talk de final pe alte subiecte. Este o confirmare și pentru mine că am creat deja o legătură și că are suficientă încredere încât să-mi arate felul cum este, de fapt, în viața privată. Bineînțeles, că nu aprob glumele vulgare sau de altă natură, dar de cele mai multe ori, chestiile astea sunt chiar nevinovate. Nu cred că ar trebui să catalogăm un om pe astfel de criterii. Din contră, de cele mai multe ori, putem aprecia sinceritatea și deschiderea.
nota autor:
–varsta:
Se plang ca nu au programatori, dar cand dau de un om supracalificat de 62 de ani, incep sa planga cum ca in 3 ani ce se fac? Nu pot accepta un om asa batran, cu zeci de ani vechime.
Si incepi sa te intrebi…angajezi un tanar…si in 2 ani pleaca pentru ca nu il satisfaci salarial, sau ca mediu. Si trebuie sa il instruiesti….pierzi timp si bani, tu,ca angajator.
Explica acum logica de a refuza un profesionist cu zeci de ani experienta, care ti-ar sta 3 ani, nu 2….si nu ar avea nevoie de training. Nu prea poti, nu? (n.a.)
––
Foarte multe refuzuri la interviuri sunt făcute pe astfel de criterii absolut idioate. Companiile astfel sunt private de la a avea angajați competenți, bine pregătiți și cu experiența necesară pentru a face contribui la evoluția firmei.
Pur și simplu, așa cum am mai spus-o, foarte mulți recrutori se aseamănă cu niște paznici de la închisoare. Toată puterea stă în mâinile lor și orice privire sau orice gest ajunge să fie motiv de pedeapsă.
Chiar m-am săturat să aud și să citesc cum candidați extraordinari sunt refuzați doar pentru că domnului sau doamnei recrutor nu i-a plăcut cămașa aleasă sau un anumit tic al omului.
De multe ori am senzația că recrutorul alege cea mai pietrificată persoană care apare la interviu. Răspunde ce trebuie, când trebuie și in rest, să nu miște în front. Că după angajare, statuia de la interviu, ia o formă umană, asta nu mai e problema recrutorului.
El/ea a ales după standarde, nu?
(preluat de pe http://www.desprejoburi.com/index.php/2016/12/13/despre-recrutori-care-refuza-candidati-din-cauza-unor-detalii-stupide/ , scris de Andra , si comentat de autor…subsemnatul caveman )
Blogul unui caveman 